Click. “Primul val” naţional de new wave/post-punk/brit/electro

© Ileşoi Ionuţ Titus, 2009

“Poţi pune ceva indie? Te rog! Te rog! Te rog! Uite ce cravată frumoasă am! Hai te rog!” asta am auzit acu câteva zile într-un pub din Cluj, persoana s-a pus în genunchi, apoi a cazut pe spate, era cam veselă…

“Tot ce se cântă s-a mai cântat!” Dar atunci ce sens are să mai cânţi dacă lumea din ţară gândeşte aşa?

Şi nu, nu iţi trebuie o “cravată frumoasă” (poate cu dungi roşii şi nerge) să poţi cânta sau asculta genurile sau subgenurile respective. Promovarea mişcării underground / indie din România începe timid să îşi “dea jos chiloţii”, cum spun unii, şi cred că de cel puţin doi ani încoace se poate vorbi cu mândrie şi respect despre un “prim val” naţional de indie. Nimeni nu ne cere să reinventăm roata, dar dacă putem învăţa ceva de la: Kraftwerk, Joy Division, New Order, Sonic Youth, Franz Ferdinand, Interpol, Editors, Bauhaus, The Bravery, The Pixies, Placebo, Indochine, Smashing Pumpkins, She Wants Revenge, Gomm, The Jesus And Mary Chain, Siouxsie & The Banshees, The White Stripes, Oasis, Pulp, Verve, The Raconteurs şi poate chiar M83 sau The Knife; de ce să nu o facem?

Avem nevoie de propriile noastre formaţii si de propria noastă scenă, chiar dacă pe plan internaţional e suprasaturată piaţa. Publicul român, şi mă refer aici mai mult sau mai puţin la “les connaisseurs”, e din ce în ce mai flămând de acest trend catchy. Trend ce în mai toată Europa a devenit ceva mai mult, un adevărat stil de viaţă, în special în bătrânul UK.

Şi până la urmă dacă te întreabă cineva “ce e stilul indie?” tu ce îi răspunzi? Poate o sa spui: ”Pai indie-ul e genul ăla de muzică cântată de băieţi draguţi cu freză dată într-o parte, cu cămaşă şi cravată.” NU! E mult mai mult decât atât, cu sau fără atitudine punk. Din punct de vedere lingvistic indie e simpla abreviere a cuvantului “independent” şi dacă mergem puţin mai departe, combinându-l pe acesta cu acea atitudine de concept DIY ( Do-It-Yourself ), şi le punem pe fundalul scenei britanice de punk şi post-punk, începând cu ’76 încoace, începem să ne facem o idee despre cum stau lucrurile.

Pe acest principiu au apărut în UK primele case de discuri independente ce au exercitat o influenţă minimală asupra trupelor ce semnau contract cu ele, dându-le acestora libertatea, aproape totală, de a se focaliza pe producerea căt mai creativă a sound-ului dorit. Astfel începând cu case de discuri precum Beggars Banquet (Londra, 1977), Rough Trade (Londra, 1978), 4 A.D.(Londra,

1978), Factory Records (Manchaster, 1978) şi mai târziu XL Records (1989); scena new wave/post-punk/dar-wave/new-wave/goth a fost alimentată în permanenţă şi a evoluat exponenţial. Una dintre caracteristicile atitudinii indie este dorinţa trupelor pentru live-acts în cluburi şi locaţii cât mai neconvenţionale, mai degrabă, evitând sălile mari de concerte.

Dar revenind cu picioarele pe pământ şi acceptând faptul că mai trebuie mult să creştem, lipsa noastră cea mai mare în domeniu este în primul rând cea managerială şi de promovare. Promovare la nivel de locaţii, şi aici vorbesc de locaţii înafara Bucureştiului sau a Timişoarei, unde lucrurile au început îmbucurător să se mişte, iar asta nu atât de recent. Apoi promovare la nivel de presă, PR, myspace şi inclusiv afişajul, care dupa experienţă personală face minuni.

Poate în viitor se va naşte un Tony Wilson sau un John Peel al fiecărui mare oraş şi vom avea şi noi parte de un adevărat profesionalism în ceea ce priveşte jurnalismul muzical (ex. NME, Q Mag., Rock & Folk). De altfel niciun Factory Pub (vezi filmul “24 Hour Party People”, Regia: Michael Winterbottom) nu ar strica. Dar să nu disperăm căci suntem pe calea cea bună, spun eu. Pe lângă Bucureştiul cu al său UnderLondon, avem recent apăruta casa de discuri independentă Roadrunner Music ce promovează scena underground/indie/new-wave/post-punk/indietronic, de asemenea putem observa mişcarea sezonieră de gig-uri punk DIY din Clubul Roland Garros de la Cluj şi bine cunoscutul Underground Timişoara Festival, a cărei prime ediţii datează din 1997.

Aşa că a venit vremea să ne bucurăm mai mult de relativ noile trupe existente precum: Romantic Jurgen (TM), Mauser (CJ), The Amsterdams (B) şi The Pixels (B), printre altele, ce pe bună dreptate au multe să ne spună şi, de ce nu?, reprezintă “primul val” naţional de indie.

Este evident că avem de unde alege şi atât timp cât promovarea la nivel naţional, nu doar în marile oraşe, se poate realiza cu maxim de interes din partea managerilor acestor trupe, acest trend va ieşi dincolo de underground şi va putea creea un nou curent muzical ce deocamdată e aproape absesnt din peisajul gri al muzici româneşti. Iar atitudinea de gen bani, faimă şi showbizz trebuie cu mult lăsată în urmă. Underground-ul trebuie promovat cu orice preţ aşa că sugestia mea e sa se cănte uriunde, oricum şi cu oricât public…

p.s. şi totuşi înante sa vă duceţi la un concert, oricare ar fi el, va sugerez cu căldură “utilizarea” myspace-ului

NOISE ON !

© Ileşoi Ionuţ Titus, 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: