Byte. PĂREREA MEA despre artiştii bolnavi. Partea 1

A fi artist este un privilegiu, nu o obligaţie.

Nimeni nu ar trebui să tragă de tine, ca artist, să vii la muncă.

De fapt, asta ar fi paralela făcută dintre arta creată de artist şi modul prin care omul de rând îşi câştigă existenţa.

Fişa de lucru a artistului îl obligă la

  • Punctualitate şi prezenţă la repetiţii
  • Punctualitate şi prezenţă la interviuri
  • Punctualitate şi prezenţă la probele de sunet şi concerte

Sunt sigur că toţi artiştii care au succes pe termen lung respectă aceste coordonate de lucru, cu toate că artiştii nu suportă rutina.

Poate că domeniul artelor este mult prea luat în seamă începând cu explozia muzicii rock după cel de al doilea război mondial (şi în acest sens şi acest blog-sait – CZB – ar fi la fel de exagerat), dar adevărul mereu a fost şi rămâne că, arta cere sacrificii.

În ce sens vorbesc de sacrificiu?

De-a lungul secolelor, a fost vorba de sănătate, viaţă personală, lipsa de venituri. Norocul artiştilor din sistemul care la noi este funcţional pe anumite domenii muzicale (dar, din păcate, nu tocmai acelea care merită luate în seamă) este că, în vremurile contemporane, actuale, artiştii se pot îmbogăţi devreme şi îşi pot genera venituri suplimentare prin turnee de amploare mondială şi o strategie agresivă de promovare prin toate mijloacele moderne ce la avem la îndemână.

Carieră au făcut şi artiştii din secole trecute cu arta lor, dar exemplele de reuşită, recunoscută de publicul larg, sunt extrem de rare, în timpul vieţii lor.

Societatea noastră nu este nici una echilibrată, nici una funcţională pentru comunitate, ca un întreg. Deocamdată, se cunoaşte ultima statistică prin care România este considerată a şaptea cea mai instabilă ţară, pentru investiţii, din lume. Asta cred că zice totul şi ar trebui să închei articolul aici.

Problema însă nu cred că porneşte de la mafioţii locali care deţin mai multe cluburi şi consideră că o formaţie dinamică cu activitate de 10 ani (despre care, poate ei nu au auzit) ar trebui să cânte în deschide la trupa casei, care interpretează piesele altora de doi ani de zile … problema nu cred că porneşte de la mafioţii locali care nu vor să accepte faptul că trăiesc într-o lume unde nu toţi trebuie să-i pupe în fund, chiar dacă au idei foarte proaste (care din păcate, la ora actuală, prind la un public mai larg, format din oameni la fel de culţi ca şi ei), dar deţin banii sau învârt relaţiile cu care să le pună în practică … problema nu cred că porneşte de la mafioţii locali care se folosesc de părghii politice cincinale pentru a-şi asigura un post de conducere la un institut de stat, bugete de activitate culturală care nu trebuie să le justifice până la ultimul ban şi care dau şansă egală artiştilor din anumite formaţii să le umple calendarul de evenimente (nu bazat neapărat pe cotă sau talent, ci mai mult pe relaţii sau favoritisme). Astfel, selectiv, au loc TZEPE nedrepte, neaşteptate şi aparent fără nici o logică, aplicate anumitor formaţii, în timp ce altele, sau chiar majoritatea care trec pragul clubului lor, sunt mulţumite, îi vorbesc de bine şi interpretează greşit plângerile şi semnalele de alarmă fondate ale artiştilor (poate mai debutanţi) care au fost păţiţi în acelaşi club sau cu acelaşi mafiot.

Problema în final se raportează la nivelul celor care se chinuie în underground de unul, zece sau douăzeci de ani. Nu mai este loc de neseriozitate. Ar trebui să se filtreze deja artiştii care cântă la plezneală de cei care cântă pentru că asta simt că ar fi menirea lor în viaţă.

Publicul este la fel de dezorientat ca şi artiştii pe care-i urmăresc prin cluburi sau pe net. Cred că eu m-aş fi apucat de alt hobby dacă după Out of Time de la REM nu apărea Automatic for the People, dacă după Joshua Tree de la U2 nu apărea Rattle and Hum, dacă după Synchronicity cu The Police, Sting nu compunea The Dream of the Blue Turtles. Afară există o anumită continuitate în muzica de calitate oferită de artişti care nu cred că este legată de cererea publicului.

Sunt sigur că mulţi nu vor să pricepă ideea de constanţă, de seriozitate – în studii, – în repetiţii, – în activitatea concertistică … În România, fiecare îşi are motivele personale pentru care a avut impulsul să urce prima dată pe scenă, dar la majoritatea hobbyiştilor problema este că nu ştiu să şi coboare. Alţii devin artişti pentru toate motivele greşite, precum ideea câştigului rapid de bani. Aici desigur nu mă refer la formaţiile comerciale, prefabricate sau la maneliştii care filmează videoclip la fiecare piesă de pe album în diverse colţuri ale apartamentului lor pentru Taraf TV, ci la formaţiile tinere de pop-rock, precum Liquid sau La Creme din Cluj sau norocoşii de la Travka, Dekadens, Hotel Fetish sau Tep Zepi care se aflau în zeama de la Bucureşti şi au avut şansa să înregistreze compoziţiile lor pe album(e) …

Din păcate, după cum a declarat şi Nick Holmes (Paradise Lost) în interviul acordat la CZB luna trecută, în zilele noastre, ca formaţie la început de carieră, nu se mai poate câştiga bani şi din vânzările de albume.

Dăruirea, sacrificiul, hărnicia, disciplina sunt probabil cuvinte pe care mulţi le definesc în funcţie de starea de spirit pe moment în cadrul unei trupe sau pe plan personal, dar dacă nu se găseşte un echilibru între ele, ca toate să funcţioneze simultan în acelaşi scop, artistul sau proiectul sau ideea … sunt sortite eşecului.

Lucrând în domeniu la noi de peste 15 ani, am văzut o grămadă de faze şi am fost martor la o multitudine de probleme colaterale care au dezbinat chiar şi cele mai tari echipe ale momentului …

  • Am cunoscut formaţii cu oarecare succes la public şi la organizatori înaintea albumului de debut, care s-au despărţit după ce şi-au atins acest scop.
  • Am cunoscut formaţii din provincie care s-au mutat la Bucureşti cu scopul de a parveni, iar odată ajunse în capitală s-au plafonat.
  • Am cunoscut formaţii din provincie care s-au mutat la Bucureşti ca să facă treabă şi nu am mai auzit nimic de ele din acel moment.
  • Am cunoscut formaţii din Bucureşti care au fler, talent şi public pe plan local, dar care nu au nici un interes să se rişte să iasă în ţară şi să urce pe o scenă din alt oraş, unde nu cunosc PE NIMENI.
  • Am cunoscut formaţii din Bucureşti care în continuare consideră că o lansare făcută acolo, la ele acasă, cu invitaţi din presa locală (care de obicei este egal cu presa centrală, care de obicei nu mă reprezintă pe mine la Cluj, pe X de la Timişoara sau pe Y de la Iaşi!) este suficient pentru a ieşi din anonimat în întreaga ţară.
  • Am cunoscut formaţii care nu au nici un fel de management, cântă foarte rar prin ţară şi contează aproape exclusiv pe promovarea prin MySpace, YouTube, Facebook, etc.
  • Am cunoscut formaţii care lansează un album la Bucureşti, dar care NU POATE FI GĂSIT nicăieri în restul ţării (aici mă refer la materialele independente scoase de cele mai multe ori la negru şi promovate exclusiv prin websaitul personal sau la concerte).
  • Am cunoscut formaţii care renunţă sau se ceartă cu Impresarul lor în momentul în care consideră că s-au lansat. De cele mai multe ori, aceste formaţii se plafonează, iar mesajul de pe albumul de debut se diluează cu fiecare nou material lansat.
Comments
One Response to “Byte. PĂREREA MEA despre artiştii bolnavi. Partea 1”
Trackbacks
Check out what others are saying...


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: