Zoom. INTERVIU. Fane Nagy. Semnal M. Înainte şi după 1989

Fane Nagy, bateristul formaţiei Semnal M. 1995 – 2008

… despre viaţa de artist pe vremea lui Ceauşescu … şi în anii 1990.

CZB: De ce consideri că există o lipsă de comunicare între artiştii tineri şi artiştii mai în vârstă la noi?

Fane Nagy: În primul rând, cred că din cauza problemelor pecuniare, materiale. Cei care au lucrat o viaţă întreagă – şi mai mult sau mai puţin au realizat ceva – îşi apără interesele cu dinţii şi cu ghiarele, şi copiii cred că ar fi timpul ca unii să se dea la o parte (sau aşa ceva) şi nu înţeleg că acei oameni au ceea ce au pentru că au lucrat o viaţă întreagă în branşa în care tinerii de abia au intrat.

Asta nu este greşeala lor sau nu este vina lor că ei încă nu au parte de recompensa materială pentru efortul lor. Este foarte nedrept ca un tânăr să nu aibe acces la anumite pârghii şi să nu poată evolua, acuma când este „libertatea” mult aşteptată, şi este obligat să facă aproape aceleaşi eforturi pe care le-am făcut noi când am pornit pe acest drum. Aceste conflicte şi aceste neînţelegeri sunt instrumentate de multe ori de anumite interese sau de persoane superficiale care stau ca sateliţii pe lângă artişti (şi un artist tânăr, proaspăt, care cântă de o săptămână, tot artist în devenire este). Pe lângă fiecare artist există vampiri de energie sau de imagine şi nici nu realizează ceea ce văd şi ceea ce primesc – şi pur şi simplu, din răutăţi mici, din neînţelegeri sau din prostie, generează conflicte şi dispute între generaţii.

Bine, aceste conflicte şi dispute între generaţii întotdeauna au existat, dar ar trebui să fie constructive, pentru că şi în Biblie scrie cine n-are bâtrăn, să-şi cumpere… şi nu pentru că dacă nu are bai, o să-i facă bătrânul, ci pentru că are o experienţă care poate fi utilă oricui. Eu nu văd o problemă în treaba asta de conflicte între generaţiile de artişti pentru că un artist adevărat prelucrează cum trebuie situaţia … sunt însă şi artişti care în virtutea inerţiei sau a norocului ajung în branşă şi exploatează această situaţie, că au devenit şi ei artişti, dar ei de fapt nu au sufletul de artist, iar aceştia pot să devină răi.

Artiştii în general rezolvă conflictele pentru că sunt oameni dotaţi cu harul primit de la Dumnezeu. Aceştia văd altfel lumea, precum un fotograf, precum un pictor, care vede în perspectivă treaba şi culorile, dar care vrea să ne facă şi pe noi fericiţi văzând acea imagine a lumii înconjurătoare. Aşa este şi artistul muzical. El vrea să ne împărtăşească ceea ce a primit de la Dumnezeu, şi să fie înţeles şi să ne dea din darul lui, pentru că el singur nu se poate bucura. Un artist care se bucură singur se va sinucide.

Impresarii care se ocupă de formaţii ar avea menirea nu ca să instige la anumite chestii, ci ar avea menirea ca să educă artiştii ca să fie buni, şi ca din orice situaţie acel artist să aleagă ceea ce este mai bine şi să ajungă mare. La ora actuală în România sunt aşa instrumentişti, şi zic cu mare mândrie treaba asta, care ar face faţă şi ar avea loc pe scena mondială, oriunde ar putea să facă faţă, artistic, tehnic, cu bogăţia cu care vine, cu talentul pe care i l-a dat Dumnezeu. Avem o generaţie foarte bogată, dar nu sunt oameni care să-i conducă.

Uită-te la generaţia asta. Nu te umfli de mândrie când vezi ce talente sunt. Avem talente deja de la 16 ani care au tehnică. Talentul este de la Dumnezeu şi studiază, studiază, studiază, au acces la toate informaţiile prin internet, la videoclipuri, filmări din concerte de la cei mai mari, şi învaţă. Pepinieră este şi în România.

Diferenţa dintre generaţii se va rezolva, dar este nevoie de lideri de opinie, sau oameni care nu sunt pe scenă, dar care sfătuiesc bine formaţiile. Dacă nu, o să apară şi la noi o industrie nemiloasă, unde nu contează personalitatea, nu contează durerea, nu contează sănătatea. Resurse sunt, oameni sunt, material este.

CZB: Nu am înţeles de ce în prima jumătate a anilor 1990 a apărut o pată neagră pe scena muzicală autohtonă.

Fane Nagy: Uită-te numai, foarte simplu, ai avut păsări acasă? Îţi poţi imagina. Un papagal este ţinut ani de zile în cuşcă şi într-o bună zi i se deschide uşa. Merge până în faţa uşii şi nu ştie ce să facă. Libertatea care a venit sadică peste Români, a fost foarte sadică, a apărut cu un vid de putere a omului care este obişnuit să simtă frica, să se uite mereu în spate, care ştie că se ascultă ce gândeşte. Era un vid de putere şi dintr-o dată a dat în tiranie, în prostie, şi atunci cei care au fost mai şmecheri au sărit rândul.

Muzicienii au crezut că ies afară şi sperie Vestul.

Gândeşte-te că artiştii dinainte de Revoluţie, majoritatea lor a fost autodidactă şi a învăţat să cânte până la un anumit nivel. Cei din instituţiile de specialitate: Conservator, Liceu de muzică, dădeau afară pe cei care cântau Rock. Nu numai că tăiau părul şi pantalonii, ci exmatriculau studenţii din toate instituţiile, toate şcolile din ţară.

După Revoluţie, muzicienii credeau că sunt atât de buni că dau Vestul praf. Nu băi, în fiecare pădure este arici, castor, etc. Dar în pădurea lor, ei sunt la ei acasă. Ei ştiu că la noi pădurea este mai la deal, mai la vale… nimeni nu aşteaptă ligheoanele altor ţări, din alte păduri, ca să le facă ordine. Dar ne-am dus dezorientaţi şi deştepţi ca să facem ordine la alţii în casă. Gândeşte-te că în 1990 au fost peste un milion de azilanţi în Germania. Au ieşit oamenii puhoi. Dar de-a lungul istoriei asta s-a întâmplat de mii de ori; nu era nimic nou.

Am avut un mare vizionar care a zis că în 15 – 20 de ani va fi ordine în ţară. Silviu Brucan a fost un mare vizionar şi politician, dar încă tot nu a văzut amploarea problemelor. El a crezut că sistemul imunitar al societăţii este mult mai eficient, dar vezi că nu suntem noi destul de pregătiţi; ne putem lua şi după experienţele altor popoare şi vom ajunge la concluzia că nu suntem nici mai slabi, nici mai tari.

Şi eu în acel moment eram plecat din ţară.

CZB: Care era modalitatea prin care un artist se pornea la drum înainte de 1989? Care erau paşii? Totul începea prin Casa locală de Cultură?

Fane Nagy: Da. Primul pas se făcea acasă, în familie. Reacţia familiei era foarte negativă: „Băi, ce vrei să faci pe scenă băi?” Primul obstacol ce trebuia trecut era în familie, unde tânărul îşi făcea o tehnică de supravieţuire, şi reuşea, pentru că prima luptă se ducea în familie. Trebuia să ai o dragoste nemărginită, să nu te intereseze nimic şi să poţi să renunţi la orice ca să îţi îndeplineşti visul de a deveni cineva în domeniul muzicii. După aia, ajungeai la Casa de Cultură, unde eu, acuma când mă gândesc, îmi dau seama că erau „n” formaţii. Gândeşte-te că erau două formaţii la Casa de Cultură a Studenţilor, Piciu Mărgărit avea o trupă de tineret acolo. Era Club la Agronomie, la Medicină, la Politehnică. Aici activau mai mult sau mai puţin studenţii. Erau cluburile muncitoreşti: Armonia, Terapia, Tipografia, peste tot erau formaţii. Erau restaurantele. În fiecare restaurant cânta o trupă … şi erau 30 – 40 de formaţii active, care cu micile gelozii, invidii, se mai certau, dar totul se rezova pe plan local. Nu se ajungea la spectacole mari sau la ură. Cei mai în vârstă erau întotdeauna foarte respectaţi. Ţin minte acuma că era toboşarul Ecseri la Someş care săracul s-au chinuit cu el Gyori Maci şi Paul Magda, care erau la Conservator, ore întregi cu el să îl înveţe un auftakt, să intre mai altfel într-o piesă, pentru că era atât de respectat de noi, cei care eram mai tineri. Îi respectam pe cei mai în vârstă deşi îi vedeam că sunt mai slabi decât noi, dar nu era chestia aia că: „mă, bătrânii ăştia”. Era o frică, dar este vorba de o frică de penibil, şi ne respectam între noi. Acuma, cu părere de rău, respectul acesta lipseşte. Trebuie să ne respectăm reciproc între noi pentru că Dumnezeu iubeşte pe fiecare la fel. Neamul acesta este cunoscut în primul rând pentru că respecta, şi acuma denaturăm tot acest respect rămas din străbuni, prin ură, prin invidie, prin răutate. Suntem multinaţionali şi aceasta este casa noastră comună. Un african când merge acasă în Sahara, poate lucra aici şi are de toate aici, dar ca şi acasă, în oaza aia sub palmier nu se simte nicăieri, pentru că el acolo a crescut.

CZB: Cum ajungeau artiştii să cânte prin diverse localităţi din ţară, prin schimburi între Casele de Cultură?

Fane Nagy: Spectacolele erau non-stop, erau foarte bine organizate. Casele de cultură colaborau între ele. Erau toate trupele, fie vorba de Sfinx, sau Mondial sau Semnal M, şi trupe mai mici, dar mergeau şi cântau la cazărmi, pentru armată, la Casa de Cultură. Cetăţeanul era obişnuit, vine sfârşitul săptămânii, plătesc biletul, uit de necazuri şi ascult muzica care îmi place.

Acum se merge la Zilele Oraşului, se scuipă seminţe, se aruncă toată mizeria pe jos, nu se respectă nimic, nu se găndesc oamenii că şi artistul acela trebuie să trăiască. Noi câştigam bani, dar cu acei leuţi nu ne permiteam să cumpărăm instrumente. Ţin minte când trei toboşari am cumpărat prima garnitură de tobe. Unul a cumpărat fierăria, unul a cumpărat tobele în sine, şi unul a cumpărat cinelele. Îţi dai seama, vineri, sâmbătă şi duminică (uneori şi joia se cânta) şi fiecare a treia zi ajungeam să cântăm, pe rând, pentru că am cumpărat instrumentele împreună şi ne ajutam reciproc.

Erau tot timpul turnee şi erau foarte bine puse la punct. Erau impresarii care renunţau la familie şi stăteau toată vara la mare şi făceam turnee.

Acuma avem parte doar de Zilele Oraşului, că altfel, cine plăteşte? Situaţia materială este mai precară acuma. Nu se mai iese la spectacol, pentru că nu are ce să dea la copii. Vine o trupă şi datorită organizatorilor de evenimente cântă una după alta Paraziţii şi Sarmalele Reci şi îţi dai seama ce segmente de public se adună, şi apoi fiecare aruncă cu bere peste celălalt… total amatoriceşte se fac şi chestiile astea, pentru că pe cetăţeanul din public nu mai interesează artistul. Organizatorul ştie că are un sponsor şi îşi propune să facă un eveniment. Pac, pac, pac, la ăla dau mai puţin, pe fiecare îl păcălesc, iau şi eu atâta … nu îl mai interesează publicul sau cine vine la care formaţie. Se aduc două nume care adună publicul şi se umple programul cu trupe lipsite de talent.

Comments
3 Responses to “Zoom. INTERVIU. Fane Nagy. Semnal M. Înainte şi după 1989”
  1. Hendrix spune:

    scrieti ceva de Şoţi

  2. Tiki Horea spune:

    Very insightful….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: