Zoom. INTERVIU. Gabor Lali

La ClujEst săptămânile trecute, Gábor Lali, artist plastic, a expus câteva creaţii personale, din alamă, printre care şi un obiect unicat în lume: o vioară funcţională, confecţionată manual aproape integral din alamă. Prezentăm în introducere vioara, şi continuăm cu un interviu despre viaţa artistului, actor premiat la Roma, protagonistul unui roman biografic … Gábor Lali.

VIOARA de alamă. Unicată în lume.

A durat două săptămâni să o facă.

Ideea a avut-o căutând prin internet ceva asemănător şi descoperind că de fapt această vioară concepută de el, şi realizată pentru prima dată de mâinile sale, este foarte probabil prima de acest gen din lume, care cântă! A mai fost făcută o vioară din aliaj de metale, dar numai corpul este metalic, întregul gât fiind fabricat din lemn.

La modelul conceput şi realizat de bor Lali la Cluj, doar capul (sistemul de prindere şi întindere a corzilor) şi bara de rezonanţă şi popul – importantă piesă din lemn de brad de 5 – 6 cm lungime (cu un rol foarte important în obţinerea sunetului) sunt f[cute din lemn.

Instrumentul expus săptămânile astea la Fabrica de pensule, în Sala de expoziţie ClujEst de la etajul 2, este de vânzare. Este o piesă unicat, funcţională. Se poate proba, dealtfel, după cum vedeţi în acest film la CZB TV pe YouTube: http://www.youtube.com/watch?v=Oi1BlzW5Tl8

Pentru cei interesaţi, numărul artistului este 0740.756.243

În continuare, un interviu despre filmele în care a jucat, Premiul luat pentru Cel mai bun actor într-un rol principal (filmul Bahrtalo! de Robert Lakatos), Cartea scrisă despre el (Petrecerile lui Lali: Lai Lakomai de Francois Breda, 2008), mediul cultural din Cluj, lecţiile de limbă Ţigănească Gabor şi prejudecăţile românilor faţă de ţigani.

CZB: Cum ai aflat de Puciul din 1989 şi ce emoţii ai avut în acel moment?

Gábor Lali: În primul rând, de Revoluţie am aflat de la Europa Liberă şi de la Vocea Americii. Aveam un radio vechi de ultrascurte, aveam o antenă băgată în pământ la fierul la care băteam. Aveam un fir înfipt în pământ – asta era antena mea de radio – ca oricând să pot să scot radioul şi să schimb poziţia când venea cineva în control, dar niciodată să nu pierd poziţia ideală a antenei. Ştiam deja de la Vocea Americii de câteva săptămâni că se pregăteşte ceva în România. Eram la zi cu toate evenimentele din Europa. Mama şi sora mea erau la Timişoara în acel timp (asta se întâmpla în 12 – 15 decembrie 1989) pentru că ele făceau trafic cu aţa de macrame în Iugoslavia. Nu era marfă de contrabandă, dar trecea foarte bine, pentru că la ei nu se producea aşa ceva. Plătea foarte bine. Deşi de obicei se mergea cu doi saci foarte mari de aţă, Miliţia nu se lega decât dacă avea chef. La Timişoara aveau carnea la liber. Din Iugoslavia, mama aducea şi ţigări Vikend şi alte ţigări bune sârbeşti de atunci. Ei aveau Vikend cartonate şi necartonate. Cu 4-5 baxuri de ţigări erai rezolvat, orie probleme ai fi avut în perioada respectivă, la doctor spre exemplu … era criză pe atunci; găseai doar Snagov, Bucegi, Mărăşeşti, Admiral, Carpaţi şi atât. La noi, la Oradea nu găseai carnea la liber. Nu era atât de greu ca în alte judeţe din România, dar şi aici pensionarul stătea de la 3 noaptea la coadă ca să cumpere carne şi pentru vecini. Erau cozi interminabile, şi trebuia să stai pentru 2-3 kg., conserve de peşte şi ulei trecute de termen. Eram pe atunci o familie care munceam şi ne cunoşteau şi autorităţile că lucram cazane, căldări de ţuică şi lucrări de aramă şi de tablă. Din 16 decembrie deja apăruseră ştiri la televizor despre întâmplările de la Timişioara, pornite de Tokos Laszlo. Eu am zis la ai mei de atunci că se întâmplă ceva şi că e bai. Ţiganii mi-au zis că-s nebun. Nu vroiau să creadă. Am încercat să le zic la apropiaţi. M-au crezut doar cei mai în vârstă. În noaptea de 16 spre 17 am luat dalta. Stăteam pe Seleuşului nr. 3A, colţ cu 1 mai nr 89. Eram la podul care vine de la Gara Mică, din direcţia Clujului spre Gara Mare din Oradea. Era un pod mare din fier vechi cam la doi kilometri de la intrarea în Oradea, cam pe unde venea postul de control al Miliţiei de pe Tokai. Era pe ea, cum intri în Oradea, o tablă mare pe care scria „Trăiască Nicolae Ceauşescu”, vopsită roşu cu alb. Era prinsă cu şuruburi de 6, şi am luat cheiţă, am mers acasă şi am luat o daltă, am rupt primele, pentru că nu puteam să ajung la alea de jos … iar noaptea la 1 a trecut pe acolo un control cu lanternă (este o uşoară curbă acolo, cam la 500 de metri). Nu era circulaţie. Pe atunci se circula cu soţ şi fără soţ. Şi i-am văzut. Unul stătea în faţă, altul mai în spate şi îşi dădeau semnale, prin fluierături. M-am dat jos şi am fugit acasă. A doua zi au venit acasă la mine două persoane îmbrăcate în civil, care au ieşit dintr-o maşină 1-BH-cu numere mici şi m-au plătit ca să dau jos alte table de gen din zonă. Nu ştiau că am dat jos tabla respectivă. Mi-au dat două din alea de 100 cu Bălcescu. Erau câţiva care erau în aparat cu diversiunea şi erau alţii care ţineau cu dinţii. Eu deja între 15 şi 20 decembrie, timp de o săptămână, am fost afară la Oradea.

A fost un singur incident cu victimă, la Fabrica de ciment, şi sunt sigur că a fost o întâmplare. S-a zis că teroriştii sunt de vină, dar nu era adevărat. Eu îl cunosc pe respectivul; era din Bucium. Cineva a vrut să intre peste el ca să dea un telefon, el nu a înţeles cum a fost treaba, atunci era şi bai, s-a speriat, l-a legitimat, a ţinţit, şi l-a nimerit în picior.

Eram pe străzi şi se striga „Ceauşescu şobolanul”, „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e” şi atunci a zis Ceauşescu la televizor, dar auzeam şi mai multe la radio, noaptea, pe ultrascurte, că aceştia sunt terorişti, golani, derbedei. Umblam pe stradă noaptea, prin faţa Primăriei. Când am văzut că totuşi este o mascaradă la moartea lui Ceauşescu, nu mi-a mai plăcut. Îţi dai seama că eram copi faţă de acuma, la doar 20 ani. Mi s-a părut că totul a decurs prea repede. Ei de fapt, cu acea acţiune au dorit să lovească doi iepuri cu un singur glonţ. Să scape de Ceauşescu şi poată să-şi facă şi ei manevra, să declare ce corecţi au fost, că l-au anihilat pe Dictator, când de fapt, venea la putere un Dictator secund. Pentru mine, Ion Iliescu nu este un om care trebuie respectat pentru aia. De fapt, mai mulţi oameni au fst omorâţi/ucişi cu puşca după ce a venit Ion Iliescu la putere decât înainte.

Eu am dat jos emblema comunistă, secera şi ciocanul, de la tunurile din centru (care acuma nu mai există). Erau, ca monument, tunuri de la primul război mondial.

Unii dintre foştii şefi au înnebunit în primii doi ani de la Revoluţie din cauza fricii că vor fi daţi afară din posturi şi duşi la Miliţie.

CZB: În ce măsură te consideri mai mult ţigan sau român?

Gábor Lali: Deci, ascultă-mă. Eu am crescut între români şi între maghiari. Sunt mândru să zic că sunt ţigan. Mie nu îmi este ruşine de naţia mea, pâinea pe care am mâncat-o şi familia în care am crescut. Dar în acelaşi timp, am crescut cu o bucată de pâine, care dacă nu o avea un român sau maghiar din vecini, o mâncam împreună din aceeaşi farfurie. Spun cu mândrie că sunt cetăţean român, inima îmi bate şi ungureşte pentru că am foarte mulţi prieteni unguri şi sufletul meu este de ţigan. Identitatea sufletească, aia contează. Nu contează că între timp mergi şi lucrezi la indieni, la negri sau la germani şi vii acasă după 20 de ani şi o dai pe limba elveţiană, arabă sau suedeză, pentru aia nu faci parte din naţia aia. Sufletul tău, programul tău, imunitatea ta psiho-sufletească este tot al neamului în a cărei familie ai crescut. Ruşinea este să dezminţi ceea ce eşti.

CZB: Cum ţi se pare că au evoluat prejudecăţile faţă de ţigani în ultimii 20 de ani?

Gábor Lali: Atunci nu se simţeau aceste prejudecăţi. Acuma, cu schimbatul, cu venitul, cu plecatul, cu criza, oamenii au devenit mai discriminatori. Unii poate pe bună dreptate, în sensul că unii greşesc, dar dacă tu mie îmi greşeşti nu o să zic că pe toţi oamenii pe care-i cheamă Richard poartă ochelari şi au reportofon în mână. Chiar dacă unii greşesc, nu trebuie să generalizezi şi să amplifici problemele.

În Europa s-a zis că ţiganii fură, dar aceste state nu aveau hoţi şi printre ai lor? Să nu mai zic de ce au făcut italienii în Statele Unite, nu de mult, de vreo 50 de ani … au fost familii întregi ucise, arse …

Eu socotesc omul după ce pot să-i dau şi ce poate să îmi dea. Fiecare are ceva bun în el. Numai că oamenii speculează situaţiile în care se pot lega de alte persoane, să le batjocorească. Aici mulţi ţigani sunt marginalizaţi pe nedrept şi de autorităţi şi de lumea civilizată, şi de lumea necivilizată.

Unul a scos pistolul pentru că muzica la copilul său mergea mai tare. Copilul se distra, asculta muzică … Atunci ce trebuie eradicat, ce trebuie rezolvat? Problema că de fapt ţiganii de 40 – 50 de ani nu au un ajutor, au fost masacraţi pe capete, după aceea a venit comunismul, au fost alungaţi din toate zonele posibile şi imposibile, fără mâncare, fără un ajutor social, fără nici o meserie, o asistenţă medicală minimă, fără cultură, fără şcoală. Mie mi-a ciudă cum au supravieţuit 45 de ani. Şi acuma, dacă mă duc să mă angajeze ca muncitor, nu ca artist … ah, ştiţi, s-a dat postul, mulţumim frumos … doar pentru că sunt ţigan … dar mâine postul liber este tot acolo … şi oamenii gândesc cum gândesc – nu ai ce face. Nu poţi să faci pe un om să se schimbe cu forţa. Sper ca viitorul, cu timpul, să se rezolve şi această problemă, şi poate că unii oameni, prin artă, vor reuşi să spargă barierele. Unii fac o şcoală de artă şi îşi exersează mâna artistică timp de 20 de ani … eu fac aceste obiecte de artă prin meseria ce am învăţat-o de la părinţii mei, şi am mai pus de la mine … şi am mai luat de la alţii …

CZB: Dar cum explici lipsa de adaptare a unor comunităţi de ţigani care stau la marginea oraşului …

Gábor Lali: Dacă vorbim de adaptare, sunt mulţi români şi unguri care nu sunt bine adaptaţi sistemului din ţară. Eu am stat o vreme în Ungaria. Am fost prin metrourile din Budapesta, şi este jale. La noi, învăţământul, medicina, armata şi alimentaţia sunt la pământ. Şi atunci, cine nu se adaptează de fapt?

CZB: Au trecut 20 de ani şi consider că multe din tradiţii se pierd.

Gábor Lali: Am învâţat această meserie de a fabrica căldări şi de a lucra cu tablă de la părinţii mei, însă am plusat treaba şi am trecut la următorul nivel de manufactură. A trebuit să fiu provocat să fac obiecte de artă, deşi mă gândeam la ideea aceasta de mai mult timp.

Am făcut la un moment dat o pălărie şi nişte pantofi la un prieten, Janos Barbarosa, care face şi repară viori, ca o glumă. A zis că mă plăteşte. Mi-a oferit chiar un avans, la care am zis că e ok, pentru că multe se discută la o crâşmă, la o bere, la o cinzeacă. După un timp m-a căutat un prieten de al lui Janos Barbarosa, care a fost la el la atelier, la viori. Atât de mult i-au plăcut lucrările mele că m-a căutat, mi-a dat avansul şi am mai confecţionat o pălărie la fel … de acolo s-a dus buhul.

CZB: Cum ai ajuns să fii actor? Cum ai ajuns să fii căutat pentru aceste roluri?

Gábor Lali: Predasem limba ţigănească la profesori şi studenţi, poeţi, scriitori şi filozofi, chiar de la catedra Babeş Bolyai.

Mai lucrasem ca figurant în Prea târziu, al lui Lucian Pintilie. Iniţial se numea „La poarta raiului”. Decedase în timpul filmărilor unul din cameramanii mai buni …

Am văzut cum este să lucrezi ca figurant. În două zile, s-au filmat mai multe secvenţe scurte a câte 20 de secunde … Trebuia apoi să se facă un documentar despre obiceiuri ţigăneşti. Bugetul era depăşit din start, că era nevoie de două maşini, ca să transporte cele două familii de ţigani … vroiau să bea … Robert Lakatos a întrebat şi de mine, că ştia că mă pricep la multe, şi ştia că predau limba şi tradiţia ţigănească şi am o cultură destul de bogată faţă de multe alte persoane şi am o figură simpatică de ţigan şi aşa am ajuns actor în film. Era la vremea respectivă barul Prospero, acolo în capătul Clinicilor, ne-am întâlnit şi am bătut palma. S-a filmat mai întâi un scurt-metraj de 25 de minute, după care actorul principal a plecat ca ghid turistic în Ungaria. Robert Lakatos a prins discuţia şi nu i-a convenit situaţia, pentru că el se pregătea să filmeze un lung-metraj (Bahrtalo!, adică, Hai noroc), cu o scenografie mult mai complexă şi atunci m-a trecut pe mine în rolul principal.

Astfel, am ajuns în Italia, la a 5-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Saturno (23 – 28 noiembrie 2009), organizat lângă Roma, iar Premiul pentru cel mai bun actor din Festival, într-un rol principal, mi-a fost înmânat de către Ennio Morricone. Îşi dai seama, au fost filme, cu buget mult mai mare, în program. Cred că şi Robert DeNiro a fost pe lista nominalizărilor la categoria respectivă… Dar Bahrtalo! a fost filmul ales pentru rolul masculin cel mai bun la această ediţie a premiilor.

CZB: Cum ţi se par filmele produse de Hollywood despre viaţa ţiganilor?

Gábor Lali: Ştii cum e, dacă ai fost acolo şi te-ai informat, atunci informaţia este bazată pe documentaţie, ai cunoştinţele despre situaţia respectivă şi o bază de date vastă.

Mai mult, chiar dacă există baza de date, poate actorul, scenograful sau regizorul sau altcineva cu o responsabilitate importantă în producţia filmului tot nu înţelege şi atunci povestea este dusă puţin, puţin, puţin duse într-o parte în care nu mai sunt realiste.

Filmul Gadjo Dilo (Gagiu diliu, Franţa, România, 1997) a avut în el o parte frumoasă despre viaţa de ţigani – şi Latcho Drom (Călătorie plăcută, Franţa, 1993) merită văzut.

CZB: S-a scris o carte despre tine, Petrecerile lui Lali: Lai Lakomai (Francois Breda, 2008). Cum ţi-a picat când ai aflat?

Gábor Lali: A luat lecţii de limbă ţigănească gabor (ţigăneasca literară) de la mine. Modelul meu de a preda l-a impresionat. I-a plăcut fix modul, felul meu de a fi, cum am predat deşi nu mai predasem niciodată înainte … după care ţineam ore de mistică, proverbe … rămâneam cu ei la urmă la taclale, la vorbe … mai în glumă, mai lejer … aia i-a plăcut şi l-a impresionat foarte tare. Francois Breda a încercat să pună pe hârtie lecţiile predate de mine, făcând şi paralele din istorie, artă şi literatură.

CZB: De cât timp predai?

Gábor Lali: Predau cam din 2003. Nu merită efortul şi timpul pentru unul singur, dar pentru grupuri de 4-5 entuziaşti, predau gratis, oricând. Gratis pentru că pe mine nu mă costă nimic, cunosc nişte oameni, încerc să le arăt adevărata valoare ţigănească a culturii. Am schimbat concepţiile greşite ale multora despre ţigani.

CZB: Mai există persoane care predau limba ţigănească?

Gábor Lali: Sigur că sunt, dar cu siguranţă, o româncă care învaţă limba ţigănească din dicţionare şi predă limba română la ţigani, nu va preda la fel de bine.

CZB: Care a fost provocarea prin care ai hotărât să predai limba ţigănească?

Gábor Lali: M-au întrebat câţiva prieteni dacă nu-i ajut să înveţe limba ţigănească. Am zis că da, dar nu înjurături şi porcării. Dacă vor, eu îi aştept să vină cu caietul. Primul a fost Francois Breda, apoi Lorand, care a jucat în filme alături de mine şi au tot venit. Dacă aveţi caiet şi sunteţi de treabă. Ulterior, s-a zis de mine că sunt nazist la învăţătură. Strict, în sensul că să vii să ceri o fiţuică de la ospătar pe care să notezi câte va idei, după care să o arunci la veceu … a doua oară dacă nu văd că toate acele idei sunt transpuse în caiet … te rog frumos, poţi să vii la masă, dar nu te bag în seamă. Îmi lăsam lucru, îmi lăsam familia, veneam câte o oră, două, trei … a doua lecţie nu am mai avut probleme cu nimeni. Am predat până acum şi la doi italieni, o tipă din Ucraina, una din Slovacia, Polonia, Germania, Olanda. Cu fetele m-am înţeles mereu mai bine pentru că de obicei sunt studente de la Filologie, Etnologie, Drept, Istorie … care au şi reuşit să facă Lucrări de Diplomă foarte reuşite despre dreptul ţigănesc, despre obiceiurile ţigăneşti.

CZB: Care este părerea ta despre Fabrica de pensule ca spaţiu de artă?

Gábor Lali: Aşa, prima dată când intri într-o curte şi vezi diferite utilaje, chestii, ţi se pare că dărăpănată clădirea, dar când intri înăuntru şi vezi viaţă … unii fac pictură, alţii promovează alte domenii artistice, Mihaela Panainte, spre exemplu, are Sală de teatru. Dacă nu ar fi existat aceste persoane, care au pus umărul, au zugrăvit, au reamenajat întreg spaţiul, nu ar fi existat Spaţiul artistic neconvenţional Fabrica de pensule. Sunt sigur că şi Sebo (Sebestyen Szekely … de la ClujEst) a primit comentarii negative că, bă, tu cu ţiganu vrei să faci expoziţie? Eu de atunci am spus că eu nu mă supăr dacă face altcineva ceva mai frumos. Dimpotrivă, îmi dau interesul să-l ajut.

Pe el nu l-a interesat cine ce zice. Tot meritul pentru treaba asta este al lui.

Mie mi se pare că acelaşi centru se putea face şi în centru, dacă Primăria ar fi avut binevoinţa să acorde un spaţiu dezafectat undeva mai central pentru asta. Primăria însă bagă numai piedici în mersul firesc al lucrurilor. Dacă umbli trei ani ca să ţi se acorde un spaţiu de 3 pe 4 metri … atunci îţi piere speranţa din start. Dacă Sebo îşi pierdea ambiţia, atunci şi eu renunţam la proiectele artizanale şi făceam lucrări strict la comandă. … nu mă mai implicam în filme, nu s-ar mai scris cartea despre mine … înţelegi?

Oamenii au fost plăcut impresionaţi de tot ceea ce se întâmplă aici.

Inteviul a fost realizat cu sprijinul revistei Zile şi Nopţi de Cluj

FOTO. Vioara de alamă.

Comments
One Response to “Zoom. INTERVIU. Gabor Lali”
  1. Foarte fain interviu.
    Bravo, CZB.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: