Click-Zoom. RECENZIE-FOTODOCUMENTAR. Compact la Cluj. Septemberfest 2010

Compact

!!!!!

Septemberfest 2010

Duminică 19 Septembrie

21.00

Era ultima seară de Septemberfest la Cluj. Ploua afară.

Ştiam că Grimus va cânta o oră după 8 seara. Ştiam că chitaristul Cristi Csapo era naş la o nuntă din Bistriţa şi nu va fi pe scenă cu trupa la acest eveniment. Ştiam că am stabilit că nu scriu nimic despre asta. Mă gândeam că ar fi un subiect fain de editorial (ceva de genul că trupele rock adevărate ştiu să se adapteze sistemului şi totuşi m-aş fi legat şi de problemele de sound şi imagine atunci când astfel de situaţii intervin). În fond, Cristi putea fi foarte răcit sau în imposibilitatea de a urca pe scenă. Există mii de scenarii pentru fiecare situaţie. Dar am promis că nu scriu despre asta şi nu am să o fac.

Era ultima seară de Septemberfest la Cluj. Ploua afară.

Vroiam să ajung la recitalul celor de la Grimus şi celor de la Compact, capetele de afiş din ultima zi a Festivalului de bere, ajuns la cea de a 13a ediţie. Era 20.30. Trecusem podul pietonal peste Someş. Mă apropiam de Sala Sporturilor. Era foarte frig afară. Mă hotărâsem că mă uit după defectele acestui eveniment, să le scot în evidenţă … pentru că majorităţii publicului îi place să citească chestii murdare. Când scriu de bine, nu există feedback, nu există commenturi, iar interesul dovedit pentru acest gen de articole este foarte scăzut. Omul este la fel peste tot. Probabil de aceea luna asta pe coperta de la Rolling Stone apare Kate Perry cu sânii goi … dar aceasta este tema unui alt subiect.

Era ultima seară de Septemberfest la Cluj. Ploua afară. Era frig.

Ajunsesem deja pe platou … cum i se mai zice la parcarea cu gropi atunci când se organizează serbările câmpeneşti la oraş. Era pustiu. Nu se auzea muzica. Am făcut câteva poze. Deja aveam subiecte pentru realizarea acestui material de analiză a evenimentului.

Făceam paşi spre cortul acoperit unde încap 2.000 de persoane. Nu se auzea muzica. Cortul era de fapt două corturi unite – şi era jumătate gol … Trec printre primele mese şi mă mir că există un spaţiu gol în faţa scenei, chiar la mijloc. Acolo se afla cea mai mare baltă de apă de pe tot acest platou. Deja aveam zeamă pentru conţinutul cronicei de concert … şi încă nu ascultasem nicio piesă cântată live pe scenă.

  1. amplasarea scenei a fost bine-gândită;
  2. sistemul de curăţare şi remediere a problemelor neaşteptate pe moment funcţioneazăca la români

Era foarte simplu şi eficient ca trei voluntari sau angajaţi să apară cu găleţi – mop, lopată şi prosop mare, vechi să desfunde balta ca să poată lumea să stea şi pe mijloc la concert … Desigur, la 9 seara în ultima zi de festival, lumea care lucra acolo pentru ceva firimituri din bugetul de sponsorizare se gândea doar că mai are cel mult trei ore până ajunge acasă.

Ajung la scenă. Pe partea stângă a scenei se lăfăia familia, rudele şi prietenii apropiaţi ai organizatorului pe scaune incomode ascunse după boxe (un grup de cel mult zece persoane care era bine îmbrăcată şi nu făcea absolut nimic, în timp ce lumea se înghesuia în jurul băltoacei din faţa scenei).

Pe partea dreaptă se aflau artiştii … iar aceştia erau cei de la CompactGrimus plecase deja. Paul Ciuci făcea tonuri pe chitară cu ceva instrument sofisticat, electronic, lipit de gâtul chitarei, care dădea o lumină verziue … cu spatele la public, în semi-întuneric …părea foarte profi ce făcea el acolo. Pe scenă urcase bateristul şă făcea tonurile pentru tobe.

Concertul a început în jurul orei 9. Nu a existat întârziere.

M-am dus să mănânc ceva şi am ascultat primele trei piese de la distanţă. Când scriu cronici de concert despre artişti mai în vârstă, cărora unii le spun cu o oarecare invidie şi frustrare dinozauri prin colţurile gurii – dar niciodată de faţă cu ei – trebuie să mă adaptez un pic situaţiei,

  • pentru că muzica lor este puţin altfel compusă decât cea din România anului 2010
  • pentru că cunosc anumite hituri şi am anumite amintiri personale, sentimentale pe aceste piese
  • pentru că multe piese de pe albumele pe care nu am avut încă şansa să le descopăr sau să le ascult, nu le cunosc
  • pentru că cele mai multe dintre compoziţiile noi nu le cunosc pentru că nu am acces la ele pe net, la radio sau TV, şi în cele mai multe cazuri, aceste formaţii nu mai au case de discuri interesate de trecutul …sau în viitorul lor

Ascult muzica de la distanţă. Trec trei piese, şi motivul pentru care am venit la Septemberfest în ultima zi, pe ploaie torenţială şi vântul mai rece care anunţă începutul toamnei, îmi iese din cap. Muzica sună chiar bine, curat, precis. Este incredibil cât de mult contează anii de experienţă, pasiunea şi investiţia materială şi sufletească la o formaţie care îşi doreşte să cânte în continuare pe scenă după trei decenii, chiar dacă componenţa originală este înjumătăţită de timp. Ritmul şi vocea duc Compactul mai departe. Dar de pe vremea lui Cezar ştim că mai este nevoie de ceva – elementul hotărâtor pentru cariera unui artist este acceptul maselor. Mă ridic de la masă şi mă pregătesc să fac o filmare din mers, să surprind formaţia când începe a patra piesă din program.

Ajung la scenă. Zvâcnirile luminilor colorate, ciupiturile de corzi, bătăile de clapă electronică, premier şi tobe – toate încălzesc amosfera. În acel moment, în adăpostul cortului, se făcuse primăvară. Zăream în masa de tineri perechi de doamne la 45 de ani care dansau pe ritm şi cântau fiecare cuvânt alături de solist. În spate am dat peste un domn beat, la vreo 50 de ani, care se sprijinea de masă, cu capul plecat, cu gânduri îndepărtate spre anii în care anumite piese de la Compact erau asociate cu primii ani de libertate şi viitorul părea a fi mult mai bun cu noi.

În grămada de tineri, am văzut multe adolescenete care cântau versurile multor piese din anii 80, iar băieţii dădeau din cap şi din mâini pe ritmul muzicii. Se pare că Electrecord a vândut ceva albume la vremea respectivă, iar cifrele oficiale nu le vom cunoaşte niciodată – dar cu siguranţă acestea fac cifrele de vânzare ale artiştilor de succes din zilele noastre să pară super-penibile.

You can’t teach an old dog new tricks.

Artiştii noştri nu fac performance. Nu aveau voie să isterizeze masele şi să instige la răscoală culturală atunci când era vremea ideală pentru a se face asta. Lanţurile comunismului s-au ros în timp. Acum privim aceşti artişti ca papagalul din colivie care se uită la uşa deschisă dar s-a obişnuit să zboare în perimetrul permis timp de 20 – 30 de ani. Singurele momente mai dinamice ale spectacolului sunt acelea în care chitaristul şi basistul se ating cu o parte din corp şi se apleacă sincronizat cu ritmul de câteva ori în timpul anumitor piese. Bateristul şi clăparul sunt statici. Postura tobarului este justificată. Din păcate, deja mai multe generaţii de tineri au avut parte doar de astfel de concerte în copilăria lor, şi cei mai mulţi nu înţeleg imprtanţa mişcării scenice în noul mileniu. Sperăm să avem şi la Cluj parte de concerte mai interesante în viitorul apropiat cu invitaţi străini şi poate, poate ne vom stârni şi noi de pe loc în normalitatea industriei de afară.

Am lucrat cu alte formaţii în trecut. Tinere, rebele, rock. Cu versuri neobişnuite, cu aere nejustificate. Trupele debutante în industrie trebuie să îşi aştepte rândul şi să se mai coacă, sperând că pot atinge atâtea suflete în timp, câte a reuşit Compact să atingă aici în seara asta.

Făcând abstracţie de ideea retrogradă a acestor serbări câmpeneşti mutate la oraş (precum şi migraţia populaţiei de la sat la cartier în ultimii 20 de ani) şi în lipsa cultivării până în prezent a publicului pestriţ pentru concerte în sală sau în zone îngrădite, cu bilet la intrare, îmi dau seama că este foarte greu de adunat şi stimulat un grup de oameni pentru atmosfera unui concert rock într-o ţară unde nu prea ai unde asculta acest gen de muzică la radio şi la TV.

Şi totuşi, exact asta am văzut în seara asta. Publicul de duminică seara a fost format preponderent din tineri, liceeni care se bucurau că pot fuma şi bea în semi-întuneric, fără voia părinţilor sau împotriva legii. Mirosul fumului din aer nu era cel al ţigărilor convenţionale. Că le plăcea sau nu, pe scenă se cânta rock. Că este vorba de ritmuri de clapă, cârnaţi pe chitară şi sunet de premier dintr-o epocă apusă sau de spiritul nevătămat de timp al unor artişti cu părul vopsit, muzica celor de la Compact este în continuare pe placul publicului.

Am plecat acasă înainte de finalul recitalului. Eram încălzit. Ploaia se oprise.

Şi mă gândeam la publicul format din tineri de Mănăştur care a stat, dansat şi cântat pe muzica de la Compact şi care a avut parte şi de Grimus în aceeaşi seară.

Clujul face muzică bună în continuare. Public va exista mereu pentru toate genurile de muzică. Lipseşte doar bunăvoinţa unor oameni de afaceri care să şi investească în acest domeniu la Cluj pentru a dezvolta o scenă locală sănătoasă de muzică modernă, urbană – care să fie promovată în întreaga ţară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: