Click. SCENA INTERNAŢIONALĂ. Industria Muzicii Jazz. 2010 vs. 1980

Pianistul de jazz James Gordon Williams a scris un articol in revista (cu sediul la New York City), All About Jazz – despre părerile lui Benjamin Franklin (1706 – 1790, un fondator al statului american, care a iniţiat sistemul pompierilor şi a bibliotecilor în SUA), dacă acesta ar fi construit o maşină a timpului să observe modul de lucru în scena muzicii Jazz în prezent (la 3 secole depărtare de lumea în care a trăit).

Industria muzicii Jazz în anul 2010

Ideea atractivă a articolului permite autorului să scrie obiectiv despre anumite probleme cronice ale sistemului din culisele industriei de muzică Jazz – acasă, la mama ei. Jazz-ul este considerat oficial singura artă modernă pur americană.

1. Ca muzician, nu ai nevoie de diplomă muzicală

În 2010, în Statele Unite, prea mulţi tineri talentaţi (la câte un instrument) se împrumută cu bani ca să termine o şcoală de studii superioare în domeniul muzicii. Este absurd să investeşti atâţia bani pentru a avea o diplomă pentru a încerca ulterior să câştigi bani din muzică, în situaţia în care cluburile de jazz sunt din ce în ce mai puţine, iar publicul (pentru genul jazzului) se împuţinează. Instituţiile de stat care subvenţionau scena jazzului în Statele Unite şi-au retras finanţările, deşi acest gen muzical este considerat oficial ca fiind singura artă nativă (creată şi dezvoltată în SUA). Aceste şcoli de studii superioare au spate politic şi funcţionează într-un cadru de relaţii politice al unui imperiu corporativ. Jazz-ul nu mai are un impact social şi mediatic important în zilele noastre. Este şocant să constaţi faptul că un muzician care studiază la o şcoală de jazz este supus unor examene riguroase, standardizate, care implică cheltuieli în continuă creştere pentru un sistem care exclude cele mai importante minţi şi talente din domeniul muzicii, jazzul fiind apreciat pe plan mondial pentru elementul improvizaţiei şi al spontaneităţii (străluciri individuale care nu pot fi învăţate metodic într-o încăpere cu patru pereţi).

Mai şocantă este lipsa de diversitate rasială în cadrul corpului profesoral şi în cadrul rândurilor studenţeşti. Majoritatea celor care merg să înveţe şi să predea muzica Jazz în cadrul sistemului şcolar american sunt albi … iar asta ar însemna că viitorul program de cluburi şi festivaluri va fi alcătuit preponderent din artişti albi … în detrimentul artiştilor de culoare cu talent nativ? Nu cred.

2. Ucenicia trebuie făcută în afara sălii de clasă

Ceea ce lipseşte muzicienilor tineri de jazz mai mult ca oricând în 2010 este timpul petrecut alături de muzicienii mai în vârstă, cu o experienţă vastă în domeniul interpretării şi a compoziţiei. Şcoala vieţii nu poate fi înlocuită niciodată cu pereţii albi al unui imperiu corporativ care conduce sistemul modern al şcolarizării, prin butoane politice. Este datoria bătrânilor din domeniul jazzului să dea mai departe din experienţa lor vastă şi să-i înveţe pe tineri arta exprimării personalităţii individuale prin improvizaţie şi tradiţia mânuirii instrumentelor. Aceasta se făcea în trecut fără o motivaţie compensatorie. În lumea artelor, orice fel de câştig material pentru profesor a dus, în timp, la predarea mecanică, lipsită de empatie pentru elev.

Altfel, prin sistemul şcolar dezvoltat la ora actuală, artiştii şi muzicienii devin înregimentaţi precum produsele în orchestre şi interpretează muzica mecanic, nu instinctiv – iar tot farmecul dintr-un recital de muzică jazz dispare încet-încet.

3. Ca muzician, trebuie să fii dedicat

Perseverenţa şi dedicaţia stau la baza câştigurilor pe termen lung. Orice muzician care crede în pasiunea lui trebuie să repete cu conştiinciozitate. Un muzician poate evolua doar prin exerciţiu. Dedicaţia muzicianului trebuie dovedită managerilor şi publicului. Asta înseamnă, printre altele, ca muzicianul să fie punctual şi la repetiţie, şi la angajamentul unei cântări. Profesionalismul care vine prin dedicaţia dovedită tuturor în timp, va duce inevitabil la creşterea veniturilor ca şi cotă şi frecvenţă, iar muzicianul va fi la rândul lui cât se poate de mulţumit şi relaxat.

Industria muzicii Jazz înainte de 1980

Numărul persoanelor pasionate de muzica jazz a scăzut simţitor în ultimii ani. Numărul de spectatori prezenţi în cluburi la concertele genului în Statele Unite a scăzut constant în ultimii ani. Explicaţia fenomenului vine de la instituţionalizarea şcolarizării pentru muzicienii care practică această artă, transformată în timp doar într-o altă meserie.

Fenomenul se resimte de fapt pe plan mondial. Cluburile de jazz sunt tot mai puţine în timp ce Festivalurile de Jazz au început să confirme tot mai mulţi artişti de muzică asociată jazzului în programul lor (cum ar fi formaţii care promovează subgenuri de rock şi hip hop, care au elemente de jazz prezente în muzica lor, interpretate de câte un trompetist sau saxofonist incluşi în componenţă).

Cotidianul american, respectat pentru critică şi analiză financiară, The Wall Street Journal, a publicat deja mai multe articole prin care prevesteşte moartea genului Jazz.

Există desigur şi cei care consideră că stilul de a cânta Jazz s-a schimbat, pur şi simplu, în noul mileniu. Schimbarea este ceva normal pentru societate. Ceea ce nu este normal însă este că schimbările din ultima vreme nu aduc ceva nou, care să fie mai bun.

Ceva care nu este de calitate, nu va dăinui.

Aceste concluzii (chintesenţa articolului) sunt preluate din articolul pe care îl puteţi citi dând click aici:

http://www.allaboutjazz.com/php/article.php?id=26239

Întrebat despre mesajul muzicii lui, Dizzy Gillespie (1917 – 1993, trompetist, figură importantă în dezvoltarea jazz-ului modern), a răspuns că acesta este “Dragostea absolută pentru fiecare bărbat, femeie şi copil de pe planetă.”

Drept comparaţie, întrebat în 2007 (de către autorul revistei CZB, Richard Constantinidis) despre mesajul muzicii lui, Eugen Nuţescu de la Kumm (chitarist, artist cu talent improvizatoric şi spontan pe scenă, care prin formaţia lui promovează o muzică cu elemente jazz, prin saxofonul presărat în compoziţii) a răspuns sec, zâmbind, “noi nu avem şi nu căutăm să transmitem vreun mesaj anume prin muzica noastră; nu îmi place genul acesta de întrebări”.

Cam asta este diferenţa dintre noi şi ei, dintre generaţiile mai vechi şi cele actuale, şi dintre muzica jazz autentică şi muzica din secolul 21, care împrumută elemente jazz doar “ca să sune altfel”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: