ClickZoomBytes. Art&Politics of Romanian Music

Zoom. INTERVIU. Lucian Ban. Partea 2

CZB: Publicul de jazz a scăzut dramatic imediat după Revoluţie în România.

Lucian Ban: Jazz-ul inerent este o muzică a libertăţii … şi poate sună a expresie goală, dar e foarte multă libertate în jazz prin improvizaţie. Şi muzicienii de jazz sunt nişte oameni cu un spirit de libertate foarte mare. Să nu uităm că jazzul vine din Black Culture, care a avut mereu o problemă cu libertatea în sine. În România anilor dictaturii lui Ceauşescu este clar că muzica jazz era o supapă şi era un fel de dizidenţă culturală, care era amplificată de lipsa oricăror altor alternative. În momentul în care s-a deschis piaţa, în 1990, era normal ca jazzul să nu mai aibă succesul de masă pe care l-a avut înainte… ca să nu mai zic de cultura în general. Teatrul, spre exemplu, nu a mai avut acelaşi succes ca înainte; literatura nu mai are acelaşi succes pe care l-a avut înainte.

Mecanismele economiei de piaţă sunt cele comerciale şi întotdeauna va avea mult mai mare succes Madonna decât Keith Jarret. Jazzul evident a căzut imediat după 1990, piaţa s-a restructurat, dar au apărut anumite pârghii, precum Teatrul Maghiar, care în timp vor să promoveze şi muzica jazz pe plan local, care va ajunge la nivelul la care este peste tot în lume: o nişă foarte serioasă, cu un public serios … mic comparat cu masa generală, dar este un public mic care umple Carnegie Hall, umple totuşi stadioane.

Vara, în Europa, există 1.800 de festivaluri specializate pentru muzica şi artiştii de jazz – în curs de trei luni. Deci, public este, chiar dacă nu la nivelul cifrei de plătitori care se adună pentru Sting, Madonna, AC/DC. E mai mic, e de nişă, dara acolo publicul este foarte viu; iar jazz-ul este foarte viu.